Adevărul și relativismul
Papa Ratzinger, Dumnezeu, credința și lupta împotriva relativismului
Astăzi se celebrează înmormântarea lui Joseph Ratzinger, iar eu cu acest articol aș dori să-i aduc un omagiu. Pot face acest lucru doar dintr-o perspectivă critică, pentru că nu m-am recunoscut niciodată în teologia lui și pentru că consider papalitatea lui un moment mai mult negativ decât pozitiv pentru Biserică și pentru societatea contemporană. Totuși, recunosc că am simțit adesea că el avea marele merit de a aminti cu claritate temele fundamentale ale credinței. Care sunt acestea? Nu imigranții, nu ecologia, nu sexualitatea, nu homosexualitatea, nu bioetica, nu celibatul bisericesc, nu preoția feminină, nu în general toate temele orizontale, ca să spunem așa, care privesc faptul că suntem parte a lumii, inclusiv acea parte specifică a lumii care este Biserica Catolică. Nu că ele nu ar fi importante, sunt desigur. Totuși, ele nu sunt esențiale, adică nu reprezintă esența specifică care face să existe dispoziția particulară a minții și a inimii care se numește „credință”; sau mai degrabă credință în „Dumnezeu” ca inteligență creatoare, cauză și scop al ființei, alfa și omega.
Ratzinger a avut marele merit de a readuce încontinuu în memorie temele fundamentale ale credinței a căror natură o clarific printr-o pagină a lui Augustin, cel mai iubit teolog al său (împreună cu Bonaventura și Newman). Augustin își imaginează că primește vizita personală a Rațiunii, care îi cere să-și rezume dorința în câteva cuvinte. El răspunde: „Dumnezeu și sufletul: asta vreau să cunosc”. Rațiunea: „Nimic mai mult?”. El: „Absolut nimic mai mult” (Solilocvii 1,2). Iată temele fundamentale ale credinței: Dumnezeu și sufletul. De ele depinde tot restul, inclusiv Isus Cristos, Biblia, Sacramentele, Biserica și celelalte elemente ale creștinismului, pentru că acestea au sens pentru o ființă umană numai în lumina existenței lui Dumnezeu, a existenței sufletului și a posibilei lor uniuni.
Uniunea lui Dumnezeu cu sufletul ajunge să formeze conceptul decisiv al teologiei lui Ratzinger: cel al adevărului. Adevărul nu este o doctrină sau o formulă sau o stare de lucruri; nu coincide cu exactitatea. Adevărul este unirea lui Dumnezeu cu sufletul: adică a simțului obiectiv cu simțul subiectiv, a exactității cu convingerea, a logicii cu fervoarea, a doctrinei cu convertirea, a ortodoxiei cu ortopraxia. Adevărul este ca o partitură muzicală: are propria sa obiectivitate, dar rămâne mut pentru cei care nu-i cunosc limbajul și nu-i simt vibrațiile în ei înșiși. Motto-ul pe care Ratzinger l-a ales pentru stema episcopală este „Cooperatores veritatis”, „Colaboratori ai adevărului”. Niciun alt concept nu era atât de important pentru el. Evident, și alte concepte îi structurează teologia, mai presus de toate credința, rațiunea, conștiința, iubirea, dar conceptul de adevăr este cel care face diferența pentru că, spunea el, numai unei rațiuni, unei credințe, unei conștiințe, unei iubiri „adevărate” i se acordă credit.
Tocmai asta a fost ceea ce l-a făcut să întreprindă cea mai aspră bătălie a sa, cea împotriva relativismului. El denunța necontenit prezența sa masivă în societatea noastră, vorbind în acest sens chiar despre „dictatura relativismului”, cu un concept de fapt un pic curios pentru că relativismul prin definiție relativizează și deci elimină din start absolutismul care stă la baza dictaturii, așa că dacă există relativism nu poate exista dictatură. Dar el, în acest fel intenționa să denunțe o utilizare persistentă a rațiunii menită să submineze sistematic absoluitatea adevărului: iar pentru el, dacă nu există absoluitate, nu există nici adevăr. Nu există acea întâlnire existențială atât de antrenantă și de solicitantă cu alteritatea încât să poată fi numită și iubire.
Aceste discursuri pot părea abstracte, dar în schimb au un impact politic cât se poate de concret care îi privește pe toți, credincioși și necredincioși deopotrivă. Spun și necredincioși, pentru că unii dintre ei printre gânditori și politicieni, tocmai în timpul pontificatului lui Ratzinger au început să se definească „atei evlavioși”. În ce sens? În sensul că, chiar și fără credință personală, ei aderă la orientările tradiționale catolice privind bioetica, sexualitatea, demografia, familia, educația, „rădăcinile creștine” sau „iudeo-creștine” ale Europei, atribuind renașterii creștinismului însăși supraviețuirea civilizației occidentale și a identităților naționale individuale. Poate că Dumnezeu nici măcar nu există, spun ei, dar trebuie să acționăm ca și cum ar exista, și pe această bază să apărăm patria și familia tradițională. Ratzinger sintetiza perspectiva vorbind de „principii nenegociabile”, pe care le-a identificat concret în triada „viață, familie, școală”. Conceptul de adevăr, în acest fel, dintr-o unire intimă a sufletului cu Dumnezeu se transformă într-un stindard al militantismului politic și al practicii legislative.
În opinia mea, însă, este ceva în neregulă cu această abordare: mă refer la scurtcircuitul provocat de o absență decisivă, cea a conceptului de laicitate. Ce înțeleg prin laicitate? Înțeleg metoda care guvernează relația dintre dimensiunea interioară și dimensiunea exterioară a vieții umane. Dimensiunea interioară este exprimată prin spiritualitate și etică, dimensiunea exterioară prin drept și politică. Fiecare dintre noi are propria sa spiritualitate și etică personală, care însă nu pot fi transferate așa cum sunt în dimensiunea publică a existenței reprezentată de drept și politică, ci trebuie să fie mediate cu celelalte spiritualități și etici diferite existente, iar această mediere necesară se numește laicitate. Laicitatea indică metoda care știe să găsească punctul de echilibru între multiplele sfere interioare ale indivizilor și neapărat unica sferă exterioară a dreptului, și care face acest lucru prin politică.
A avea în vedere această distincție este esențial pentru a înțelege cum să acționăm în ceea ce privește „principiile nenegociabile” despre care vorbea Ratzinger. Această nenegociabilitate a principiilor este legitimă și necesară la nivelul forului interior, în sensul că fiecare în parte nu trebuie să-și trădeze niciodată convingerile atunci când acționează el personal, dar nu poate fi tradusă ca atare în sfera publică atât de bogată în diferențe: forul interior al persoanei întâi singular nu este niciodată perfect traductibil în forul exterior al persoanei întâi plural. De aici rezultă că la nivel politic nu există nimic care să nu fie negociabil, dat fiind că negocierea, departe de a fi relativism, este însuși sufletul politicii democratice și al practicii ei legislative. Prin urmare, nu are sens să vorbim de „principii nenegociabile” în domeniul politic, iar a continua să facem acest lucru implică riscul grav de a face să devină „orizontală” verticalitatea constitutivă a creștinismului, transformându-l într-o ideologie bună de exploatat politic, un instrumentum regni atât de agreat de acele forțe politice care astăzi se definesc „suveraniste” (și nu este cu siguranță o întâmplare faptul că astăzi premierul ungar Viktor Orbán, simbolul suveranismului european, este prezent la înmormântarea sa). În considerarea insuficientă a principiului laicității, abordarea lui Ratzinger, nu întâmplător atât de apreciată de integralismul catolic, își arată cele mai mari lacune. Și este vorba de lacune periculoase din punct de vedere „teologic”, pentru că dacă este adevărat că temele fundamentale ale credinței nu sunt imigranții și ecologia, este la fel de adevărat că nu sunt nici patria, familia, viața fizică, așa că a lega creștinismul de aceste instanțe înseamnă a-l face să-și piardă esența specifică, „sarea” sa ar fi spus Isus.
Aș vrea însă să închei prin a reaminti iubirea față de Dumnezeu a lui Joseph Ratzinger. Se pare că ultimele sale cuvinte, rostite în italiană, au fost „Doamne, te iubesc” și, de aceea, îi dau din nou cuvântul lui Augustin al lui a cărui lucrare menționată mai sus se încheie cu acest mesaj de speranță din partea personificării Rațiunii: „Fă-ți curaj: Dumnezeu va fi aproape de noi cei care cercetăm, deja simțim acest lucru. El promite fericirea cea mai mare și plinătatea adevărului, fără nicio minciună, după această viață”.
Vito Mancuso, La Stampa, 5 ianuarie 2023
Sursa: Vito Mancuso
Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este: Etica per giorni difficili (Etica pentru zile grele), Garzanti 2022. Printre celelalte lucrări ale sale: La mente innamorata (Mintea îndrăgostită), Garzanti 2022, A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021, I quattro maestri (Cei patru învățători), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi.
