Adevărata istorie a rebelei Bernadeta

«Care era vina Bernadetei? Aceea că ea „știe ceea ce vrea”. Animată de Duh, evita canoanele ascetice înguste și posomorâte ale vremii, revendicând spații de libertate», după cum spune biblistul Alberto Maggi pe ilLibraio.it

Adevărata istorie a rebelei Bernadeta Soubirous: biblistul Alberto Maggi și ceea ce nu se povestește despre Lourdes

Despre Lourdes s-a spus că „cea mai bună dovadă a aparițiilor este însăși Bernadeta”. Dar cine este Bernadeta Soubirous? „Va fi o mare pacoste!”, a exclamat nașul Bernadetei în ziua botezului, în timp ce fetița plângea disperată pe tot parcursul celebrării. Nimeni nu și-ar fi imaginat vreodată că venirea Bernadetei pe lume ar fi fost un adevărat cutremur pentru întregul Lourdes, pe atunci necunoscut.

Pentru a o descoperi pe Bernadeta, este necesar să o eliberăm de reziduurile pioase care i-au înăbușit figura splendidă și au transformat-o într-o iconiță. Era o pitică (nu ajungea nici măcar la un metru și jumătate), cu un cap prea mare, bolnăvicioasă, analfabetă, atât de lentă în gândire încât nu a fost admisă la Prima Împărtășanie pentru că nu reușea să învețe formulele catehismului, atât de nepricepută încât nici nu știa ce vârstă are (treisprezece… sau paisprezece). O fetiță care nu era mai evlavioasă decât celelalte, întâia născută a unei familii marginalizate, cunoscută pentru enorma ei mizerie. Bernadeta s-a născut, de fapt, în cea mai nevoiașă familie din Lourdes, atât de săracă încât nici nu avea o casă și forțată să locuiască într-o celulă a fostei închisori care fusese abandonată pentru că era insalubră. Cu un tată care a ajuns în închisoare sub acuzația de furt agravat (dar ulterior achitat), și o mamă despre care, se spune în raportul Procuraturii Imperiale, „Este bine cunoscut faptul că această femeie se complace în beție”.

Și nici măcar rudele ei nu se bucură de un bun renume: două dintre mătușile ei fuseseră alungate de „Fiicele Mariei” pentru că au rămas însărcinate înainte de căsătorie. În ciuda numeroaselor portrete ascetice care vor fi construite asupra figurii ei pe când era încă în viață, Bernadeta, o fată normală care nu disprețuia vinul (un obicei care probabil i-a venit atunci când servea în copilărie la tejgheaua hanului mătușii sale), va fi apostrofată ca „bețivancă”, „destrăbălată”, „târfă”, la primul ei interogatoriu.

Celor care se uimeau scandalizați și neîncrezători că Maica Domnului ar putea apărea unei nulități ca Bernadeta, ea le răspundea plină de candoare: „Dacă Sfânta Fecioară m-a ales pe mine, este pentru că eram cea mai ignorantă. Dacă ar fi găsit o alta mai ignorantă, ar fi ales-o pe ea”.

În Bernadeta își găsește confirmarea metoda lui Dumnezeu, care alege întotdeauna pentru acțiunile sale ceea ce în ochii oamenilor nu este demn de stimă (1 Cor 1,27), iar răspunsul ei este un ecou al celui lui Francisc de Assisi: „[Dumnezeu] nu a văzut printre păcătoși pe nimeni mai ticălos, mai insuficient, mai mare păcătos decât mine; cu toate acestea, pentru a realiza acea lucrare minunată, pe care intenționează să o facă, el nu a găsit o făptură mai josnică pe fața pământului…” (Fioretti sau Florilegiul faptelor minunate ale Sfântului Francisc, X).

Episodul care trebuia să-i schimbe viața a avut loc pe 11 februarie 1858, într-un loc rău famat, destinat pășunatului porcilor, la grota din Massabielle, unde se dusese cu sora ei mai mică și o prietenă să adune lemne pentru vatră. Descrierea inițială dată de Bernadeta amintește o experiență a Duhului: totul a început cu „un zgomot ca o rafală de vânt”, ca pentru Rusalii („Și, dintr-o dată, s-a iscat din cer un vuiet, ca la venirea unei vijelii puternice…”, Fap 2,2).

Fără îndoială o experiență intensă a Duhului, a divinului în care suntem cufundați cu toții, dar pe care puțini reușesc să-l perceapă. Mesajul aparițiilor, adresat exclusiv Bernadetei, este o invitație la convertire, temă evanghelică prin excelență, iar în ea se împlinesc cuvintele lui Isus: „Săracilor le este predicată vestea cea bună” (Mt 11,5). Dezinvoltura demonstrată de Bernadeta în fața celor treizeci de mii de interogatorii la care a fost supusă face trimitere la promisiunea lui Isus: „Nu vă preocupați cum sau ce veți vorbi, căci vi se va da în ceasul acela ce să vorbiți, pentru că nu sunteți voi cei care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este cel care vorbește în voi!” (Mt 10,19-20). Femeie a Duhului și, prin urmare, liberă (2 Cor 3,17), Bernadeta a fost întotdeauna ea însăși. Ignorantă, ea nu s-a lăsat niciodată intimidată de nimeni, chiar dacă ar fi fost episcop („Trebuie să merg din nou în parloar… Dacă ați ști cât mă costă! Mai ales când vine vorba de episcopi!”).

Când era deja călugăriță, un episcop care vizita mănăstirea voia să-i fie sărutat inelul, cu intenția să-i fie sărutat și de Bernadeta. Ea a înțeles și a luat-o din loc. O soră i-a atras atenția că astfel a pierdut cele patruzeci de zile de indulgență acordată pentru sărutul inelului, iar Bernadeta a răspuns prompt cu o scurtă rugăciune („Isuse, milostivirea mea!”) și a spus: „Iată, așa sunt trei sute!”. Un alt episcop, pentru a avea o relicvă a vizionarei de acum bolnavă, s-a asigurat ca țuchetul lui să cadă pe patul Bernadetei… dacă ea l-ar fi luat și i l-ar fi dat, episcopul și-ar fi primit țuchetul atins de mâinile celei care a văzut-o și a vorbit cu Maica Domnului. Dar Bernadeta a rămas imperturbabilă. Episcopul a fost, așadar, nevoit să ia inițiativa: „Soră, vreți să-mi dați înapoi țuchetul?”. Iar Bernadeta: „Monseniore, eu nu vi l-am cerut… îl puteți lua singur!”.

În mesajul din 28 februarie, Apariția i-a spus Bernadetei de trei ori: „Penitență… penitență… penitență!”. Această penitență Bernadeta a făcut-o când a intrat în mănăstirea din Nevers, un convent unde se duceau fetele burgheziei și unde, pentru a fi admise, era necesar să aducă o zestre bogată. Bernadeta, foarte săracă, a fost primită fără entuziasm și numai pentru că a fost impusă de episcop. În mănăstire a căzut în ghearele maestrei de novice, maica Marie Thérèse Vauzou, o femeie pe cât de evlavioasă, pe atât de inumană. Maica Vauzou, care provenea din înalta burghezie, și își păstra aerul aristocratic, trufaș și rece, încă de la prima întâlnire o detesta pe acea ciobăniță necioplită care se lăuda că nu a văzut pe nimeni alta decât pe Maica Domnului, și nu a scutit-o de nicio umilire. La rădăcina disprețului Maicii Vauzou față de Bernadeta a existat pură invidie, după cum transpare din această admitere a ei: „Dacă Sfânta Fecioară voia să apară pe acest pământ, de ce ar fi ales o țărancă aspră și ignorantă în locul unei călugărițe virtuoase și educate? Nu înțeleg cum a putut Sfânta Fecioară să-i apară Bernadetei. Există multe alte suflete, atât de delicate și nobile… În fine!”.

Aceeași maică Vauzou îi va mărturisi unei călugărițe: „Ori de câte ori aveam să-i spun ceva Bernadetei eram îndemnată să-i spun cu asprime… În noviciat aveam novice în fața cărora m-aș fi îngenuncheat, dar nu în fața Bernadetei”. Atunci când, la sfârșitul noviciatului, fiecărei surori i s-a încredințat o însărcinare, Bernadeta a fost singura care a fost exclusă, pentru că, a spus cu răutate maestra, „Nu este bună de nimic”. Maica Vauzou își vărsa pe nedrept mânia și frustrarea asupra acestei călugărițe pe care nu reușea să o modeleze conform clișeului religios moștenit din tradiție; Bernadeta era animată de Duh, refuza să se conformeze modelelor propuse și nu se adapta obiceiurilor pioase ale mănăstirii. Misticismului suferinței, predominant la acea vreme, Bernadeta îi opunea un echilibru sănătos: „Sfântul Bernard iubea suferința… dar eu o evit cât de mult pot!”. Când i-au propus să o imite pe una dintre consurorile ei care, în ciuda suferinței, îi cerea Domnului să-i trimită și mai multe necazuri, ea a răspuns: „Îmi sunt de ajuns cele pe care mi le trimite deja!”. De altfel, Bernadeta a fost atât de maltratată și disprețuită, încât celelalte surori spuneau despre ea: „Ce noroc să nu fii Bernadeta!”.

Era, fără îndoială, o oarecare invidie între maestră și novice, ce ducea la episoade care, dacă nu ar fi dramatice, ar fi comice, ca atunci când Bernadeta s-a îmbolnăvit atât de tare încât s-a crezut că nu va petrece noaptea și au pus să-i fie administrată ungerea extremă. Bernadeta nu depusese încă voturile, iar surorile au decis să o pună să le pronunțe in extremis și l-au chemat pe episcop să i le primească. Bernadeta, epuizată, nu avea puterea nici măcar să șoptească cuvintele ritualului, care au fost pronunțate de episcop și la care ea răspundea doar cu un Amin. Episcopul a binecuvântat-o ​​pe călugărița muribundă, i-a cerut să-și amintească de el în paradis și a plecat. Lângă patul Bernadetei a rămas maica Vauzou, așteptând să-i închidă ochii. În schimb, lovitură de teatru, de îndată ce episcopul a ieșit din cameră, Bernadeta, mai vioaie ca niciodată, a exclamat cu bucurie: „Dragă maică, m-ați pus să fac profesiunea crezând că voi muri în noaptea aceasta, dar nu voi muri în noaptea aceasta!”. Maica Vauzou, în loc să se bucure, a asaltat-o furibundă cu cuvinte mânioase: „Cum, știai că nu vei muri și ne-ai făcut să-l deranjăm pe monseniorul Episcop la o oră atât de nepotrivită?! Ești doar o idioată și te asigur că, dacă nu vei muri până mâine, îți voi lua voalul de profesă și te voi trimite înapoi la noviciat!”.

Care era vina Bernadetei? Aceea că ea „știe ceea ce vrea”. Animată de Duh, evita canoanele ascetice înguste și posomorâte ale vremii, revendicând spații de libertate. Bernadeta, spre deosebire de celelalte novice fabricate în serie, era chiar în măsură să protesteze și să-și exprime dezacordul, iar acest lucru era considerat o crimă în rândul călugărițelor. Astfel a fost imediat etichetată ca rebelă și încăpățânată: „Foarte des mă simt numită căpoasă… asta mă umilește, dar nu reușesc să mă corectez”. Munteanca genuină, deși blocată în structurile rigide ale mănăstirii, și-a păstrat întotdeauna libertatea și s-a îndârjit în a urma calea Duhului, în timp ce maestra novicelor pretindea să o facă să meargă pe cea a conformismului religios. Pentru a o constrânge să facă acest lucru, așa cum a mărturisit o soră la proces, „maestra nu lăsa niciodată să-i scape vreo ocazie de a o face să sufere o oarecare umilință”. Viața printre călugărițe pentru Bernadeta a fost un autentic martiriu. Probabil prevăzând acest lucru, Apariția din 18 februarie i-a spus: „Nu-ți promit să te fac fericită în această lume, ci în cealaltă”.

De altfel, trebuie recunoscut faptul că în convent Bernadeta nu făcea nimic pentru a păstra aureola sfințeniei sau pentru a câștiga stima consurorilor. S-a iscat un mare scandal când călugărițele au descoperit că printre foarte puținele lucruri personale ale acestei novice anormale se afla… o sticluță cu vin! Bernadeta, care își păstrase gusturile străvechi ale omului de rând, nu făcea niciun secret din a gusta o picătură de vin bun și, nefiindu-i suficient puținul pe care i-l dădeau în mănăstire, cerea să i se aducă de acasă, iar atunci când se simțea puțin descurajată lua un strop de vin și gata! Dar asta nu era totul. Mai era ceva care să o facă pe maica maestră și pe toate celelalte surori să leșine: Bernadeta… mirosea a tutun! Da, la fel ca un bărbat sau ca anumite femei din lume! Și, în inocența ei lipsită de pudoare, nu făcea acest lucru pe ascuns, ci în mod public, chiar și în timpul orelor de curs, și a încercat să le corupă până și pe virtuoasele ei consurori oferindu-le o priză din tabacheră…

Maica Vauzou, care nu crezuse niciodată în apariții, a detestat-o atât de mult pe Bernadeta, încât i se datorează ei întârzierea procesului de beatificare. Bernadeta a murit în 1879, dar procesul s-a deschis abia în 1907, cu douăzeci și opt de ani de întârziere, pentru că maestra spusese: „Așteptați până mor!”. Ca o ironie a sorții, când maica Vauzou, de acum în vârstă, a fost dusă la azilul maicilor din Lourdes și a fost cazată într-o cameră de la fereastra căreia se vedea grota și fluxul tot mai mare de pelerini, a devenit nervoasă și, din ce în ce mai înfuriată, cerea să fie închise obloanele. Isus i-a proclamat fericiți pe cei persecutați (Mt 5,10), dar cea mai feroce și dureroasă persecuție nu vine de la dușmanii credinței, ci de la cei mai apropiați de noi: „iar dușmanii omului vor fi cei din casa lui” (Mt 10,36 ).

* Informațiile cuprinse în acest articol sunt preluate din lucrarea viguroasă a celui mai mare cercetător al aparițiilor Fecioarei Maria de la Lourdes, René Laurentin, publicată în șase volume (Lourdes, Documents authentiques, Paris, 1966).

Pr. Alberto Maggi 19/02/2020

AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma, și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» din Montefano (Macerata), asigură divulgarea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în serviciul dreptății, niciodată al puterii. Alberto Maggi a publicat diferite cărți, printre care: Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita (Cei care nu mor se vor revedea – Călătoria mea de credință și bucurie între suferință și viață); Roba da preti (Chestii de ale preoților); Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor); Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede) (Cum să citim Evanghelia (și să nu ne pierdem credința); Parabole come pietre (Parabole ca pietrele); La follia di Dio (Nebunia lui Dumnezeu); Versetti pericolosi (Versete periculoase); L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții); Di questi tempi (În aceste vremuri) și Due in condotta (Doi la purtare).

Aici toate articolele scrise de pr. Alberto Maggi pentru ilLibraio.it

Sursa: ilLibraio.it