Abraham, credința fără etică

Supunerea lui Abraham este sclavie, nu credință. Dar asta nu mă face un antisemit

Eu cred în Dumnezeu, dar cred că trebuie să ne eliberăm de o imagine divină căreia să îi spunem mereu «da, domnule comandant»

Am considerat întotdeauna antisemitismul una dintre cele mai vulgare și periculoase manifestări ale răutății umane și cred că lupta împotriva lui este datoria fundamentală a oricărei ființe umane demne de acest nume. Chiar și din acest motiv, de când am început să conduc grupuri în Israel, Yad Vashem este un popas obligatoriu. Aș adăuga că m-am hrănit cu gândirea și spiritualitatea ebraică încă de când eram adolescent, începând cu Biblia în mod firesc și apoi cu autori a căror listă ar fi prea lungă și care încă și astăzi mă însoțesc în drumul meu. De aceea am fost uimit, dar mai bine ar fi să spun întristat, să văd gândirea mea etichetată ca „pătrunsă de prejudecăți antisemite”. Asta se spune pe site-ul riflessimenorah.com, o revistă online care se declară «reprezentată pe lângă Uniunea comunităților evreiești italiene și pe lângă comunitatea evreiască din Roma», drept comentariu editorial la un articol critic al lui Rav Gianfranco Di Segni despre un interviu de-al meu. Dar atenție: Di Segni îmi critică gândirea în felul pe care îl voi analiza, dar este departe de a mă acuza de antisemitism sau de anti-iudaism, așa cum face în schimb redacția revistei care îmi atribuie «prejudecăți antisemite», «ignoranță și prejudecată», «stereotipuri și clișee anti-iudaice». Punctul care îmi este cel mai drag este exact acesta: folosirea improprie a conceptului de antisemitism. Este atât de importantă lupta împotriva acestui monstru încât trebuie să fim foarte riguroși cu cuvintele noastre, pentru că atenție: dacă toți sunt antisemiți, nimeni până la urmă nu este, iar cei care câștigă sunt adevărații antisemiți. Mai mult decât atât, nu este admisibilă confuzia (mai ales din partea ebraică) dintre antisemitism și anti-iudaism practicată de revista care mă acuză când de antisemitism, când de anti-iudaism, pentru că anti-iudaismul privește ideile religioase, antisemitismul sângele oamenilor. Este adevărat că cele două concepte sunt legate între ele, iar din mărturisirea unuia este ușor să treci în celălalt, dar tocmai de aceea distincția lor contribuie la împiedicarea trecerii necuvenite.

Revin la critica lui Rav Di Segni al cărui casus belli este un interviu al meu acordat suplimentului săptămânal Venerdì di Repubblica din 3 martie trecut despre prietenia mea cu Lucio Dalla, în care, printre altele, aminteam că a trebuit să citesc la înmormântarea lui din Bazilica San Petronio din Bologna prima lectură din cadrul liturghiei, în acea zi dedicată jertfei lui Isac asupra căreia dezvoltam o considerație mai amplă pe care jurnalista a rezumat-o astfel: «Mi s-a cerut să citesc prima lectură și a fost o dublă sfâșiere. Un pasaj din Biblie pe care nu-l suport: Geneza 22, jertfa lui Isaac, unul dintre cele mai cutremurătoare pasaje. Un model de credință, cea a lui Abraham, pe care nu o tolerez. Un Dumnezeu care îți dă un cuțit ca să-ți înjunghii copilul. Credința ca obediență fără criterii, chiar și atunci când etica este călcată în picioare».

Plecând de la aceste cuvinte, pe care cu greu le recunosc ca formă, dar la care subscriu în esență, Di Segni mi-a scris un e-mail critic care a fost publicat ulterior pe site-ul menționat mai sus în care mă întreabă unde scrie despre Dumnezeu că îi dă un cuțit lui Abraham și unde scrie că ordinul divin este acela de a-l jertfi pe copil, susținând că este adevărat exact contrariul: niciun cuțit, niciun ordin de holocaust, ci o relatare exemplară pentru a interzice sacrificiile umane. Di Segni are dreptate cu privire la primul punct (niciun cuțit din partea lui Dumnezeu, dar asta nu este exprimarea mea), însă nu și la cel de-al doilea, pentru că Geneza 22,2 spune astfel: «Ia-l pe singurul tău fiu pe care îl iubești, pe Isaac, și du-te în ținutul Moria și adu-mi-l acolo ca ardere de tot» (traducerea Bibliei ebraice îngrijită de Rav Dario Disegni), lucru pe care Abraham l-a înțeles foarte bine, având în vedere că la versetul 11 ​​se spune: «Și-a întins apoi mâna şi a luat cuțitul ca să-l înjunghie pe fiul său» (din aceeași traducere citată).

Di Segni continuă spunând că Abraham nu poate fi acuzat de lipsă de etică, având în vedere că puțin mai devreme discutase cu Dumnezeu ca să-i salveze pe locuitorii din Sodoma. Ceea ce este adevărat, și creează o contradicție foarte interesantă pentru tratarea căreia îl citez pe Amos Oz. Unul dintre cei mai mari scriitori evrei, el afirmă, amintind de tratativele lui Abraham cu Dumnezeu pentru Sodoma, că patriarhul ajunge să pronunțe «poate cele mai îndrăznețe cuvinte din întreaga Biblie, dacă nu dintre toate religiile care au apărut vreodată pe lume: „Cum se face că judecătorul întregului Pământ nu judecă după dreptate?” (Geneza 18,25)». Adică: «Vei fi tu judecătorul întregului Pământ, dar nu ești deasupra legii. Ești cel care legiferează, dar nu ești deasupra legii. Ești stăpânitorul întregii lumi, dar nu ești deasupra legii». Și comentează: «Nu auzim un astfel de discurs în creștinism, nici în islam, nici în vreo altă religie care îmi este cunoscută. Și este mândria noastră». Trece apoi la scena lui Abraham gata să-l jertfească pe fiul său Isac, obiectul controversei dintre mine și Di Segni, și se întreabă: «Cum se poate ajunge la un compromis cu abisul care îl separă pe Abraham în conflict cu Dumnezeu pentru viața locuitorilor străini din Sodoma și Abraham care nu ezită nici măcar o clipă când Dumnezeu îi poruncește să-și înjunghie fiul?». Iar în acest punct, Amos Oz își joacă asul prezentând interpretarea legării lui Isac a lui Shulamith Hareven, scriitoare evree implicată mult timp în apărarea statului Israel: «Ca toți ceilalți comentatori, și ea crede că Abraham a fost pus la încercare. Dar spre deosebire de exegeții tradiției, Hareven este de părere că Abraham o ratează complet. Că, în esență, el ar fi trebuit să „refuze ordinul”, să se opună poruncii și să-i răspundă lui Dumnezeu: „Tu ne-ai interzis jertfele umane, de aceea refuz să-mi jertfesc fiul”. Dumnezeu îl pune la încercare pe Abraham, iar Abraham, celebrul „paladin al credinței”, eșuează prin simplul fapt de a spune: „Da, domnule comandant”, în timp ce ar fi trebuit să spună: „Este un ordin absolut ilegal, asupra căruia flutură steagul negru”».

Subscriu pasajul lui Oz care amintește de Hareven cuvânt cu cuvânt. Punctul hotărâtor este așadar modelul credinței și relația credință-etică pentru că sensul cererii divine nemaiauzite era de a obține cea mai absolută supunere a lui Abraham, voind tocmai să verifice dacă ar fi antepus ceva, fie și pe fiul său, voinței sale. Aceasta este credință? Nu, este sclavie. O sclavie a minții care, dacă poate duce la uciderea propriului copil, să ne imaginăm ce violență poate genera față de ceilalți. Dacă religia a vărsat și varsă atât de mult sânge, este din cauza acestui model sclavagist de credință.

De asemenea, Di Segni susține că episodul „legării lui Isac” a fost de fapt scris pentru a condamna sacrificiile umane practicate de religiile păgâne. În opinia mea, acest lucru nu este convingător din trei motive. Primul: textul nu conține nici cel mai mic indiciu de condamnare a sacrificiului uman care urma să aibă loc. Al doilea: sacrificiile umane sunt condamnate de Biblie mai ales ca sacrificii aduse altor zei, dovadă fiind faptul că ele sunt incluse de Levitic nu printre crimele împotriva vieții, ci printre greșelile cultuale (cf. Levitic 20). Al treilea: în Biblie există un caz de jertfă umană săvârșită fără ca Dumnezeu să o împiedice, și anume jertfirea fiicei din partea lui Iefte. Acesta era un conducător militar care făcuse vot că, în caz de victorie, va oferi ca ardere de tot prima persoană care îi va ieși înainte pe porțile casei, numai că prima care a venit la el plină de veselie după victorie a fost singura lui fiică. Oricât de nedumerit era, Iefte «și-a împlinit cu ea votul pe care îl făcuse» (Judecători 11,39). Dumnezeu, de data aceasta, nu a mișcat un deget pentru a salva fata și nici Biblia nu prezintă un singur cuvânt de dojană pentru sacrificiul uman care a avut loc.

Rezum sensul discursului. Eu cred în Dumnezeu, sper să o fac până în ultima mea zi. Sunt însă convins că avem nevoie să ne eliberăm de o imagine divină căreia să îi spunem mereu «da, domnule comandant» pentru a înălța în locul ei steagul conștiinței libere, care îi este atât de drag celei mai autentice spiritualități evreiești. Eu fac acest lucru în religia mea cu privire la Isus, la care refuz să mă gândesc ca la un «miel al lui Dumnezeu» și ca la «victima jertfită pentru mântuirea noastră»[1], așa cum mărturisește creștinismul oficial, pentru că eu cred că numai practica binelui și a dreptății ne poate mântui, nu sângele vărsat. Acest lucru ne învață profetul Miheia: «Ți s-a făcut cunoscut, omule, ceea ce cere Domnul de la tine: să practici dreptatea, să iubești bunătatea, să umbli smerit cu Dumnezeul tău» (6,8). Dar aș vrea să dedic ultimele cuvinte aspectului care îmi este cel mai drag și pe care l-am subliniat la început: folosirea atentă și riguroasă a conceptului de antisemitism, pentru a evita o inflație foarte periculoasă a acestuia.

Vito Mancuso, teolog, 27 martie 2023. Articol publicat în cotidianul La Stampa.

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este: Etica per giorni difficili (Etica pentru zile grele), Garzanti 2022. Printre celelalte lucrări ale sale: La mente innamorata (Mintea îndrăgostită), Garzanti 2022, A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021, I quattro maestri (Cei patru învățători), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi.

[1] „Jertfa prin care ne-ai împăcat cu tine”, Rugăciunea euharistică III (n. tr.).