A ne ruga în vreme de pandemie

Pandemia de Covid-19 a relansat o problemă fundamentală a spiritualității umane: valoarea și puterea rugăciunii.

Care este sensul rugăciunii de cerere într-o perioadă de criză pandemică?

Liderii mondiali ai diferitelor religii, precum și miniștrii locali și credincioșii înșiși, în aceste luni grele, l-au invocat în repetate rânduri pe Dumnezeu pentru a cere încetarea pandemiei. Nu este neobișnuit să vedem chiar și pe rețelele de socializare imagini cu rugăciuni apelând la o divinitate sau la un sfânt ca să întrerupă această calamitate devastatoare.

Astfel de rugăciuni și imagini evocă în mințile noastre relatări despre paraliziile miraculoase ale fluxului de lavă a erupțiilor antice sau tablouri care îi celebrează pe sfinții cărora le-a fost atribuit în mod glorios sfârșitul ciumei din 1600.

Cu toate acestea, pandemia nu s-a oprit. Sau mai bine, după o pauză liniștitoare, în Italia și-a reluat cursul cu un al doilea val nimicitor. Ca să nu mai vorbim de restul lumii.

Ce anume nu a funcționat? De ce în trecut Dumnezeu a oprit lava Etnei și a permis prin mijlocirea sfinților întreruperea pestei, iar astăzi nu face același lucru?

Poate ar trebui să încercăm să inversăm problema pornind de la o reflecție mai adecvată timpului cultural, teologic și științific în care trăim.

Știința modernă ne-a însoțit să înțelegem că bolile nu sunt pedepse lansate de zeități cerești, ci consecințe infecțioase ale bacteriilor și virușilor. Strămoșii noștri pur și simplu nu știau acest lucru și își explicau ciuma printr-o intervenție directă a lui Dumnezeu.

Știința modernă ne-a condus, de asemenea, să înțelegem că fenomenele seismice și vulcanice nu sunt sancțiuni divine pentru păcate, ci consecințe ale mișcărilor terestre, ale unei lumi guvernate de propriile legi. Străbunii noștri pur și simplu nu știau acest lucru și își explicau erupțiile cu ideea unei acțiune vizate a lui Dumnezeu asupra umanității.

Prin urmare, înaintașii noștri vedeau oprirea lavei sau sfârșitul molimei ca schimbare a ideii lui Dumnezeu, care, mulțumit de pedeapsa aplicată, îi punea capăt; adesea prin intervenția sfinților sau a Preasfintei Fecioare Maria, evident mai milostivi decât Dumnezeu însuși. Găseau o coerență cu această viziune răsfoind paginile Bibliei, pe care le luau literalmente.

Luminați de știință cu privire la aceste chestiuni, astăzi ne dăm seama cu ușurință că strămoșii noștri l-au chemat în mod inutil în cauză pe Dumnezeu și presupusele sale pedepse. În aceasta suntem coroborați de achizițiile științelor biblice care ne-au învățat că Biblia nu poate fi luată ad litteram, ci avem nevoie de o interpretare care să țină cont de contextul său cultural original și de genurile sale literare.

Astăzi, susținuți de teologia biblică și fundamentală în concordanță cu timpul nostru, ne dăm seama că anumite rugăciuni de cerere adresate lui Dumnezeu erau pur și simplu nedrepte. Și erau astfel pentru că îi atribuiau evenimente climatice și pandemice care nu corespundeau intervențiilor punctuale ale lui Dumnezeu în istorie, pentru că am învățat să înțelegem că Dumnezeu nu intervine niciodată în mod direct în istorie.

El este Creatorul care a înzestrat creația cu propria sa lege și continuă să acționeze, dar în inimile oamenilor.

Dacă ne oprim o clipă pentru a reflecta, pornind de la aceste ipoteze, putem constata, de asemenea, cum modul în care rugăciunea de cerere în mod tradițional stabilită vehiculează cel puțin două absurdități teologice.

În primul rând, are sens să-i cerem lui Dumnezeu ceva dacă ne imaginăm că Dumnezeu nu cunoaște deja dificultatea noastră. Dacă o cunoaște, este greu de înțeles de ce nu a intervenit deja din proprie inițiativă. Și, după ce am spus asta, ne dăm seama că cererea își imaginează un Dumnezeu care nu știe de o dramă umană sau un Dumnezeu informat, dar dezinteresat de soluționarea sa, prin urmare, de noi.

În al doilea rând, a-i cere lui Dumnezeu ceva înseamnă a-i indica o soluție la care se pare că nu s-a gândit, arătând astfel că suntem mai buni decât el, atât pentru faptul că noi ne-am gândit la asta, cât și pentru că îi sugerăm să facă ceva ce nu a făcut încă.

Chiar și după această afirmație ne dăm seama că ceva nu funcționează din punct de vedere teologic: Dumnezeul care știe totul nu are nevoie de soluțiile noastre și nici nu este mai puțin moral decât noi.

Așadar, chestiunea trebuie reformulată complet.

Dumnezeu este Creatorul. Și, ca atare, menține o relație neîntreruptă cu creația sa, copleșind-o cu energie și reînnoind-o din interior, dar fără a interveni prin acțiuni hotărâte în crizele pe care legile naturale și evoluția le generează.

Atunci a cere este inutil?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să facem o tranziție în lingvistică. Cu puțină răbdare, vom găsi o cale cu sens.

Rugăciunea de cerere, ca toate activitățile lingvistice, este un act comunicativ care are dimensiuni diferite. Rugăciunea de cerere are, de fapt, o dimensiune reprezentativă, una expresivă și una directivă.

Când cerem ne exprimăm ideea despre situație (dimensiunea reprezentativă) și, în același timp, dezvăluim ce anume ne preocupă referitor la acea situație (dimensiunea expresivă) și, în final, facem apel la cineva să acționeze într-o manieră coerentă cu ceea ce am cerut (dimensiunea directivă).

Când ne rugăm, potrivit dimensiunii reprezentative a actului lingvistic, îi povestim lui Dumnezeu ceea ce știm despre o situație. Este o informație pe care Dumnezeu o posedă deja. Prin urmare, acest moment ne folosește în mod deosebit nouă, deoarece ne oferă posibilitatea reelaborării realității din fața noastră, dobândind o conștientizare reînnoită a acesteia.

Conform dimensiunii expresive, rugându-ne îi destăinuim lui Dumnezeu emoțiile pe care această situație dată le trezește în noi. Chiar și acest lucru îi este cunoscut lui Dumnezeu, dar ne servește mai presus de toate nouă, pentru că vorbind cu Dumnezeu despre acel lucru, în fața vastității iubitoare a tăcerii sale, noi putem elabora simțirea noastră și înțelege care este cu adevărat dorința noastră.

În fine, conform dimensiunii directive sau apelative a vorbirii noastre, rugându-ne propunem anumite soluții. Nu poate fi vorba de soluții pe care Dumnezeu trebuie să le adopte. El a răspuns deja în mod desăvârșit apelului nostru, fiindcă ne-a dăruit deja capacitatea de a reacționa și de a ne asuma responsabilitățile noastre cu privire la situația pentru care ne rugăm.

Rugându-ne, așadar, surprindem cu mai multă luciditate ceea ce se întâmplă, devenim conștienți de ceea ce simțim și vrem cu adevărat și, în fine, ne asumăm responsabilitățile cu privire la situație, sondând diferitele soluții aflate la îndemâna noastră, conștienți de faptul că în acest fel ne însușim dorința de bine pe care o are Dumnezeu mai întâi pentru creaturile sale.

Prin urmare, rugăciunea activează luciditatea noastră, participarea noastră și resursele noastre interioare pentru a acționa. De aceea are sens să ne rugăm.

Și rugăciunea de cerere are sens, dar numai dacă învățăm să ne uităm la Dumnezeu abandonând lentilele magice sau mitice care distingeau reflecția teologică a unui anumit trecut. Are sens să-i cerem lui Dumnezeu ceva în rugăciune dacă recunoaștem în Dumnezeu pe Creatorul care ne ține în îmbrățișarea ființei sale și acționează în istorie prin noi.

Pandemia se va termina, prin harul lui Dumnezeu, adică prin angajamentul oamenilor de știință care studiază virusul și al celor care lucrează la vaccin, prin munca neobosită a întregului personal medical, prin responsabilitatea personală a fiecăruia dintre noi atunci când păstrăm distanța, purtăm masca, evităm să ne punem în pericol pe noi înșine sau pe cei pe care îi întâlnim.

De fapt, harul lui Dumnezeu acționează prin angajamentul și responsabilitatea umană cu care fiecare persoană își trăiește viața.

Pe această temă puteți citi cu folos și reflecția teologului Andrés Torres Queiruga în volumul său „Io credo in un Dio fatto così. Risposte di un teologo alle obiezioni sulla fede” (Eu cred într-un Dumnezeu ca acesta. Răspunsurile unui teolog la obiecțiile cu privire la credință), editat de EDB în 2017. Puteți găsi cartea aici.

Annamaria Corallo, 17/11/2020

Sursa: Gettalarete.it

Annamaria Corallo este o teologă biblistă expertă în metodologii de formare interactivă. A obținut licența (Facultatea de Teologie a Italiei Meridionale – Secția „San Luigi”) și doctoratul în Teologie Biblică (Universitatea Pontificală Gregoriana) și a finalizat Școala pentru Formatori în Evanghelizare și Cateheză (promovată de revista Evanghelizare și de Oficiul Catehetic Național). Participă la proiectul biblic internațional „Evanghelie și cultură” (Euangelion und Kultur) și este profesor asociat la Universitatea Pontificală „Gregoriana” din Roma.