A merge dincolo de frică

Frica este emoția negativă care apare instinctiv în interiorul nostru în urma informațiilor de pericol captate de mintea noastră. Aceasta generează în cei care o încearcă trei reacții posibile: 1) apărarea și agresivitatea care urmează; 2) evadarea; 3) imobilizarea ca pietrificare. Aceasta este ceea ce gândim noi despre frică, dar pentru antici ea era mult mai mult: era un zeu sau era trimisă de Dumnezeu, și de aceea era necesar respectul față de frică, reverența, «teama și cutremurul», avertiza Paul din Tars. Se spune în Iliada: «Ares, masacratorul, la război se pornește, și îl urmează fiul său, Phobos, cutezător și puternic, care trezește teamă până și în cel mai neînfricat războinic» (XIII, 298-300). Phobos, de unde avem termenul fobie, este întruchiparea fricii noastre, a terorii noastre. Într-o inscripție votivă din Selinunte din secolul al V-lea î.Cr. el este pus imediat după Zeus și înainte de toți ceilalți zei, în timp ce în belicoasa Sparta exista chiar un templu pentru zeul fricii.

Dacă luăm apoi în considerare cealaltă sursă a culturii occidentale și deschidem Biblia ebraică, aproape în fiecare pagină ne lovim de o atmosferă marcată de frică, un termen care revine adesea în Biblie și care, unit cu sinonime precum teamă, teroare, spaimă, angoasă, anxietate, înmărmurire, îngrijorare, neliniște, groază, ajunge să reprezinte o constantă amenințătoare. Și nu doar atât: în Biblie frica este cu atât mai mare cu cât mai aproape este prezența lui Dumnezeu.

Astfel, de pildă, cartea Genezei îl face pe Iacob să spună: „Desigur, Domnul este în acest loc și eu nu am știut”, menționând că după aceea Iacob „a fost cuprins de teamă și a spus: „Cât este de groaznic acest loc!” (Geneza 28,16-17). Frica este un ingredient indispensabil al fiecărei teofanii, nu este o coincidență faptul că primele cuvinte adresate oamenilor sunt cel mai adesea „nu vă temeți”, așa cum i-a spus Mariei arhanghelul Gabriel, cuvinte care au sens doar dacă există mai întâi, instinctiv, frica.

Dar ce înseamnă că frica este un zeu, după cum afirmă politeismul grec, sau că este strâns asociată cu prezența divină, așa cum afirmă monoteismul ebraic? Înseamnă că este mai puternică decât noi, oamenii, și că în același timp ne atrage. Dacă ar fi doar mai puternică fără să exercite atracție ar fi un monstru, un titan, un demon, nu un zeu. Dar nu, ea ne sperie și totodată ne atrage, conform dialecticii divinului identificată acum un secol de Rudolf Otto: mysterium tremendum și mysterium fascinans, adică ceva mai mare în fața căruia tremurăm și, în același timp, suntem fascinați. Când se vorbește despre „divin”, cu mult înainte de toate discuțiile teoretice despre existența sau inexistența lui Dumnezeu, tocmai această experiență contradictorie o aducem în gândire. Pentru că un lucru este sigur: Dumnezeu poate și să nu existe, dar că divinul există (imensul mister al ființei din care suntem făcuți, care ne face să trăim și să murim) este în afară de orice discuție. Acest lucru îl manifestă frica (Phobos), la fel ca iubirea (Afrodita), războiul (Ares), natura sălbatică (Artemis), puterea (Zeus), arta (Apollo), medicina (Asclepius) și toate experiențele vitale cele mai vii.

Pe noi frica ne sperie, dar în același timp ne fascinează: nu s-ar explica altfel producțiile culturale și de divertisment care apelează la această emoție, începând de la thrillere și horror, și mai înainte de la basmele antice care voiau să inspire atât de multă teamă copiilor cu vrăjitoarea, regina cea rea, lupul, căpcăunul și foarte multă violență. Poate chiar și aceste zile atât de dificile în umbra sumbră a coronavirusului conțin o undă de farmec ambiguu, încât ne este tuturor frică, desigur, dar în același timp experimentăm un fel de tensiune emoțională, ca să nu spun excitație.

Suntem în prezența încărcăturii revelatoare cuprinse în acele experiențe de frontieră pe care Jaspers le denumea „situații limită”. Dar dacă frica este un zeu, cum ne comportăm în fața unui zeu? De un zeu, înainte de toate, ne temem. Și în această teamă, care nu este teroare, ci sens al dimensiunilor, dobândim înțelepciune. Este scris de fapt: „Principiul înțelepciunii este frica de Domnul” (Proverbe 9,10). Pe arhitrava templului din Delphi era gravată maxima care l-a impresionat atât de mult pe Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți”. Se pare că inițial era vorba de un avertisment pentru fiecare credincios să nu uite niciodată condiția lui muritoare: cunoaște-te pe tine însuți, adică fragilitatea ta, ființa ta destinată să se sfârșească. Dar pornind de la Socrate, maxima a fost înțeleasă ca un îndemn de a aprofunda natura noastră, acest mister al unei bucăți de materie care se descoperă radical diferită de orice altă bucată de materie și de orice altă ființă vie, în măsura în care este locuită de viață interioară, emoții, sentimente, cunoaștere, idealuri. Astfel, îndemnul delfic Cunoaște-te pe tine însuți a început să se transforme într-o întrebare: Eu, cine sunt? Ca ființă umană, ce sunt? Răspunsul pe care l-a dat Socrate și împreună cu el Occidentul, a fost: tu ești sufletul tău. Termenul „suflet” spune interioritatea noastră, aceeași dimensiune care ne face să simțim frică, dar și pasiune/patimă, freamăt, iubire. S-ar putea chiar spune că noi suntem inima noastră. Și exact din termenul latin pentru inimă, cor, derivă „curaj”, antidotul fricii. Curaj înseamnă acțiune a inimii. Acesta nu este opusul fricii, pentru că o presupune; este depășirea fricii, pentru că o învinge. Fără teamă nu putem avea curaj, putem avea temeritate, adică nesocotință și ignoranță pentru că ignorăm informațiile prețioase care provin din emoția fricii. Numai dacă ne este frică putem genera acțiunea inimii numită curaj. Contactul cu pericolul ne poate face să înțelegem cine suntem: suntem o minte înfricoșată, este adevărat, dar putem fi și o minte care discerne această frică și citește informațiile ei, și ajunge să fie o inimă care învinge frica prin curaj, adică prin acțiunea disciplinată și inteligentă care nu ignoră pericolele realității, dar tocmai de aceea știe să le recunoască și să le învingă.

Vito Mancuso, teolog. Repubblica 26 februarie 2020

Sursa: Vito Mancuso