A fi minoritate este o mare șansă pentru creștinism

Numai în centralitatea misterului religia trebuie să se regenereze. Nu pentru a cultiva din nou ambiții de primat

Deja în 1929, iezuitul Pierre Teilhard de Chardin, teolog și om de știință, scria: «Biserica va continua să decline până când nu se va sustrage lumii fictive a teologiei verbale, a sacramentalismului cantitativ și a devoțiunilor eterice cu care adoră să se înconjoare». La o distanță de aproape un secol, cardinalul Carlo Maria Martini, în ultimul său interviu din august 2012, declara: «Biserica a rămas în urmă cu 200 de ani».

Mulți alți teologi și teologe au interpretat timpul nostru ca fiind sub însemnul acestui declin al credinței și al practicii bisericești, un fenomen sub ochii tuturor de îndată ce se ia în considerare condiția bisericilor noastre, care în trecut nu erau suficiente pentru a-i cuprinde pe credincioși, iar acum sunt deseori închise și când se deschid rareori ajung «să vândă toate biletele». Situația nu se îmbunătățește nici pentru mânăstiri, conventuri, seminarii și așa-zisele vocații. Fapt este că condiția religiei instituționale în Occident este una singură: decadența.

Din această perspectivă, datele cu adevărat surprinzătoare ale anchetei din centrul acestei pagini nu sunt că 28 la sută dintre tinerii italieni între 18 și 29 de ani se declară ne-credincioși, ci că există și astăzi în țara noastră un procent de 72 la sută al tinerilor care declară că cred în Dumnezeu. Într-adevăr? Atât de mulți? Și pentru cât timp încă credincioșii for vi majoritari în rândul tinerilor?

Dar apoi, este cu adevărat atât de important pentru credință să fie majoritară? În realitate, creștinismul a dat tot ce avea mai bun când era minoritar, în timp ce numerele mari l-au condus la îmbrățișarea fatală cu Imperiul, injectându-i virusul puterii și transformându-l din religie blândă a lui Isus în aparat de control al trupurilor și sufletelor. Astăzi, în Occident puterea are tot mai puțină nevoie de religie și chiar și de aceea religia pierde consensuri. Dar ce este cu adevărat în joc în această pierdere? O dispariție a spiritualității sau o reînnoire a acesteia sub semnul libertății?

Homo sapiens a fost întotdeauna homo religiosus, păgânul Plutarh spunea că «credința este înnăscută în neamul omenesc încă de la prima sa apariție». De ce această legătură dintre religie și originea omului? La această întrebare se poate răspunde în două moduri: 1) pentru că umanitatea era într-o stare de imaturitate, care însă, odată cu progresul cunoașterii, încetează, marcând sfârșitul religiei; 2) pentru că umanitatea este în mod structural religioasă, sapiens produce întotdeauna religio, adică unitate conștientă și iubitoare cu logica cosmică (la care în Occident ne referim în mod tradițional spunând Dumnezeu, iar în alte culturi în alt mod).

Este vorba despre două filosofii de viață diferite: prima sub însemnul enigmei, a doua sub însemnul misterului. Enigma face trimitere la o problemă intelectuală care trebuie rezolvată, misterul la o condiție mai largă a existenței care nu trebuie rezolvată intelectual, ci care trebuie experimentată existențial ca abandon și încredere.

După părerea mea, tocmai aici, în recuperarea centralității dimensiunii misterice, adică mistice, religia trebuie să se regenereze: nu pentru a cultiva din nou ambiții de primat, ci pur și simplu pentru a fi adevărată și a vindeca fără alte interese rănile condiției umane. Eu cred că inevitabila trecere de la o condiție majoritară la o condiție minoritară este o mare șansă pentru creștinism: aceea de a abandona logica puterii care vrea să controleze mințile și trupurile ființelor umane spunându-le ce trebuie să gândească și cum trebuie să se comporte (așa cum pretinde și astăzi doctrina catolică) și de a-și asuma logica slujirii față de viața concretă și experiența spirituală a indivizilor.

Ceea ce este în joc este trecerea de la religia care se concepe ca singurul adevăr la care trebuie convertiți toți, la cea care iubește dialogul pentru că știe că adevărul este întotdeauna mai mare și nu este stăpânit de nimeni. Tinerii numiți millennials nu știu aceste lucruri, dar le simt, și de aceea nutresc un dezinteres substanțial pentru cunoașterea doctrinară (teistă sau ateistă nu contează), în timp ce manifestă un real interes pentru cercetarea spirituală legată de experiența personală. Îi revine Bisericii Papei Francisc să aleagă între lumea fictivă a teologiei catehismului și cererea de viață a tinerilor noștri.

Vito Mancuso, La Repubblica, 03/07/2016

Sursa: Vito Mancuso