A deveni pâine

Biserica dispune de patru versiuni diferite ale gesturilor și cuvintelor lui Isus din timpul cinei cu discipolii săi. Acest lucru se datorează faptului că autorii nu au intenționat să transmită cronica unui moment, ci semnificația profundă a acestuia. Cina lui Isus este relatată în trei Evanghelii (Mt 26,26-29; Mc 14,22-25; Lc 22,14-20) și în Scrisoarea întâi către Corinteni (1 Cor 11,23-26), care este textul cel mai vechi.

În acest articol luăm în considerare narațiunea lui Matei:

«Așadar, în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a recitat binecuvântarea, a frânt-o și a dat-o discipolilor săi și a spus: „Luați, mâncați; acesta este trupul meu!”. Apoi a luat potirul, a mulțumit și l-a dat lor, spunând: „Beți din acesta toți, căci acesta este sângele alianței mele, care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor! Vă spun că nu voi mai bea din acest rod al viței până în ziua în care îl voi bea cu voi, nou, în împărăția Tatălui meu”. Iar după ce au cântat imnul, au ieșit spre Muntele Măslinilor».

Mt 26, 26-30, trad. CEI

Acțiunile și cuvintele lui Isus din timpul cinei cu cei Doisprezece sunt identice cu cele descrise deja de evanghelist în cele două episoade ale împărtășirii pâinilor și a peștilor (Mt 14,19; 15,36). Unind tematic aceste episoade, evanghelistul vrea să semnifice că tocmai acceptarea pâinii lui Isus face posibilă împărtășirea propriei pâini.

Narațiunea cinei începe cu repetarea aparent superfluă a cuvintelor „în timp ce mâncau”, care fuseseră deja spuse la v. 21, la momentul anunțării trădării unuia dintre cei Doisprezece. Prin această repetare deliberată, Matei intenționează să unească tema cinei cu cea a morții lui Cristos. Cuvintele și gesturile care urmează sunt răspunsul lui Isus la trădare.

Moise, pentru a stipula legământul dintre Domnul și popor, «a luat cartea legământului» (Ex 24,7); la fel Isus ia acum o pâine (Mt 26,26). În cadrul cinei are loc înlocuirea dintre vechiul legământ și cel nou. Legământul lui Moise și-a epuizat de acum funcția și odată cu Isus îi urmează cel nou, profețit de Ieremia (Ier 31,31). Un nou legământ care îl face pe cel vechi ineficient: «Spunând „legământ nou”, Dumnezeu a declarat învechit legământul dintâi: or ceea ce devine vechi şi îmbătrânește este depășit” (Evr 8,13).

Cina nu este o doctrină

Oferindu-se ca pâine, Isus nu își leagă urmașii de o doctrină, ci de un aliment cu care să se hrănească. Prin omiterea articolului hotărât (Isus a luat o pâine, nu pâinea, care ar fi indicat pâinea azimă), evanghelistul subliniază că Isus ia o pâine normală, dospită. Matei vrea să evite ca cina lui Isus să fie într-un fel asimilată cu cina pascală iudaică, care, în schimb, prescria folosirea pâinii nedospite (Ex 12,18). Niciun element din această cină nu poate fi asimilat celebrării iudaice. Mai presus de toate, se remarcă absența celui mai important element, mielul pascal.

La această cină nu există, pentru că Isus va fi mielul a cărui carne va permite calea spre eliberare și al cărui sânge îl va elibera pe om de moarte (Ex 12,1-14). Hrănirea cu miel (precum și cu orice alt animal) implică o ierarhie de importanță în rândul participanților la masă. Cele mai bune părți sunt oferite mesenilor distinși, iar restul altora. Legea însăși stabilea ce părți din animale trebuiau rezervate preoților (Num 18,18; Deut 18,3; 1 Sam 2,12-17; Sir 7,31). Pâinea luată de Isus, pâinea tipică din Orientul Mijlociu, plată și rotundă, nu are părți privilegiate sau mai bune, ci este aceeași în fiecare parte a ei, iar acest lucru creează egalitate și unitate între participanții la cină, după cum spune o rugăciune străveche a Bisericii («După cum această pâine frântă era împrăștiată pe dealuri și fiind adunată a devenit una, tot așa să se adune Biserica ta de la marginile pământului» Didahea 9).

Apoi Isus binecuvântează. Singurele două dăți din această Evanghelie în care Isus binecuvântează este pentru pâine. Ca și în episodul primei împărtășiri a pâinilor (Mt 14,19), a binecuvânta înseamnă a recunoaște originea pâinii în Creator, eliberând astfel acest aliment din posesia omului pentru a-l face un dar pentru toți.

De ce pâinea frântă

După ce a binecuvântat, Isus frânge pâinea și o dă alor săi. Domnul se oferă ca pâine, pentru ca cei care o mănâncă să se facă la rândul lor pâine pentru alții. Isus le cere ucenicilor să ia această pâine, denotând un interes deosebit ca această hrană să fie însușită de fiecare, și numai Matei menționează invitația lui Isus de a o mânca: a lua, a mânca, este o singură acțiune (verbele nu sunt unite prin conjuncție). Conform Evangheliei după Ioan, chiar și Iuda a luat pâinea, dar nu a mâncat-o (In 13,30). Nu este suficient să-l luăm pe Isus ca model extern de conduită, ci este necesar să-l asimilăm profund și lăuntric.

Isus oferă pâinea fără a cere discipolilor purificarea rituală a mâinilor, o condiție indispensabilă pentru a participa la masă (Mt 15,2). Nu este necesar să ne purificăm pentru a lua pâinea lui Isus, ci tocmai mâncatul acestei pâini, și angajamentul de a deveni pâine, este ceea ce îl purifică pe om.

Nu este doar pâinea

La ce se referă Isus când declară: «acesta este trupul meu»? Pronumele demonstrativ grecesc (touto), neutru, nu se poate referi la elementul care l-a precedat, pâinea, care este de gen masculin. Prin folosirea lui acesta evanghelistul nu se referă doar la pâine, ci la întreaga acțiunea care însoțește cina: binecuvântarea, frângerea, luarea și mâncarea. Comunitatea care îl primește pe Isus ca pâine și se face pâine pentru alții, este trupul Domnului: «Voi sunteți trupul lui Cristos» (1 Cor 12,27; Ef 4,12).

Potrivit lui Paul, aceasta este semnificația acțiunii euharistice: „Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtășire cu trupul lui Cristos? Pentru că este o singură pâine, noi, deși suntem mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtășim din aceeași unică pâine» (1 Cor 10,16-17; 11,27).

Celălalt element care apare în timpul mesei este potirul. Isus a vorbit deja despre acesta în anunțul pe care l-a dat despre moartea sa fiilor lui Zebedeu («puteți să beți potirul pe care urmează să-l beau eu?» (Mt 20,22-23), asociind potirul cu moartea sa pe cruce («Tată, dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta!», Mt 26,39).

În timp ce luând pâinea Isus a binecuvântat-o, pentru potir mulțumește. Această schimbare a verbelor pentru a exprima aceeași acțiune de laudă adusă Domnului este legată de cele două împărtășiri a pâinilor. În cea care a avut loc în țara lui Israel, Isus a binecuvântat (Mt 14,19), întrucât binecuvântarea era proprie culturii iudaice. În a doua împărtășire, în țara păgână, Isus mulțumește (Mt 15,36), o expresie care este de înțeles în lumea păgână. Unind în cadrul cinei verbele a binecuvânta și a mulțumi, evanghelistul vrea să arate că euharistia unește întreaga omenire, iudaică și păgână.

În timpul cinei pascale fiecare bea din potirul lui. La cina lui Isus toți sunt invitați să bea din potirul oferit de Cristos. Invitația de a bea din acest potir (ca și pentru a mânca) este specifică lui Matei: nu este suficient să aderăm la Isus (să mâncăm pâinea), ci este necesar ca fidelitatea față de Domnul să ajungă până acolo încât să ne dăruim viața asemenea lui (să bem din potir): «potirul meu îl veți bea» (Mt 20,23).

Conținutul potirului, până acum necunoscut, este revelat de Isus în cel mai șocant mod: sânge. Sângele, în cultura ebraică, conține și «este viața» (Deut 12,23; Lev 17,11) și nici un iudeu nu-l putea bea (Lev 3,17; 2 Sam 23,17). Sângele este cel al „legământului”.

Evanghelistul continuă să coreleze cina lui Isus cu alianța lui Moise, pentru a semnifica înlocuirea acesteia: «Moise a luat sângele şi a stropit poporul, zicând: ,,Iată sângele alianței pe care a încheiat-o Jahve cu voi potrivit tuturor acestor cuvinte”» (Ex 24,8).

Potirul și legământul

În legământul lui Moise sângele era cel al vițeilor și era sigilat prin aspersarea cu sânge asupra poporului. Odată cu Isus tocmai sângele-vin al său este ceea ce este oferit, nu pentru a fi aspersat, ci băut, pătrunzând astfel lăuntric în om și făcându-l, asemenea lui, fiu al lui Dumnezeu. Legământul lui Isus nu este rezervat unui anumit popor, ci este extins pentru întreaga omenire (mulți are înțelesul de toți: Mt 20,28; Is 52,15; 53,11).

La cina pascală, după al patrulea potir se recită Psalmul 79, v. 6: «Revarsă mânia ta asupra neamurilor care nu te cunosc și asupra împărățiilor care nu cheamă numele tău». Isus nu revarsă mânia, ci sângele său, pentru toți.

Solicitând răstignirea pentru Mesia, tot poporul își asumă responsabilitatea morții sale, declarând: «Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noștri!» (Mt 27,25). Sângele lui Isus va fi, desigur, asupra poporului său, dar nu ca o expresie a răzbunării, ci a iertării. Anunțându-i lui Iosif nașterea fiului Mariei, îngerul Domnului a spus: «Îl vei numi Isus [ebr. Jeshuà], căci el va salva [ebr. joshuà] poporul său de păcate» (Mt 1,21). Odată cu revărsarea sângelui său asupra tuturor, a venit momentul mântuirii și Isus șterge păcatele celor care îl îmbrățișează. Ștergerea păcatelor nu mai are loc prin urcarea la templu, ci prin aderarea la Isus, «Dumnezeul-cu-noi» (Mt 1,23). În timp ce în templu păcătosul trebuia să aducă anumite jertfe Domnului pentru a obține iertarea, aici Isus se oferă omului pentru a-l elibera de păcat.

Isus, care nu mănâncă și nici nu bea la această cină, ci se face hrană și băutură pentru ai săi, anunță că nu va mai bea «din acest rod al viței» până în ziua când îl va bea, nou, cu ucenicii săi în împărăția Tatălui. În loc de vin, termen care nu apare niciodată în narațiunea cinei, Isus vorbește despre «rodul viței de vie», asociind astfel cina cu tema principală a parabolei împotriva viticultorilor ucigași, care, în loc să prezinte roadele viței, l-au prins pe fiul stăpânului, «l-au alungat din vie și l-au ucis» (Mt 21,33-45). În această parabolă, adresată marilor preoți și bătrânilor poporului, Isus a avertizat că împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la ei și „va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite» (Mt 21,43). Tocmai cu acest popor Isus va bea rodul viței.

Ziua anunțată de Isus este cea a morții sale, când Cristos își va manifesta pe cruce regalitatea sa («Acesta este Isus, Regele Iudeilor», Mt 27,38) și îl va comunica pe Duhul său («Și-a dat duhul», Mt 27,50).

Plinătatea vieții

Isus nu se limitează să-și anunțe propria moarte, ci promite triumful său asupra acesteia printr-o imagine a plinătății vieții și a bucuriei, precum este faptul de a bea împreună cu discipolii săi în împărăția Tatălui. Acest rod al viței, de calitate diferită și mai bună, este iubirea pe care Isus o demonstrează prin dăruirea vieții sale și pe care ucenicii săi nu sunt capabili să o aibă deocamdată. După terminarea cinei, Isus și discipolii lui pleacă, cântând imnuri, spre muntele Măslinilor. Matei evită să folosească verbul a psalmodia, prin care s-ar fi referit la psalmii cu care se încheia cina pascală, ci spune cântând imnuri (în scrisorile lui Paul se face distincția între psalmi și imnuri, Col 3,16; Ef 5,19). Lauda adusă lui Dumnezeu încheie narațiunea cinei, eliminând din aceasta orice element de tristețe legat de suferințele pe care Isus va trebui să le înfrunte.

Relatarea se încheie cu o transgresare.

Cartea Exodului interzicea ieșirea din casă în noaptea de Paște înaintea zorilor («Nimeni dintre voi să nu iasă din ușa casei sale până dimineața!», Ex 12,22). În schimb, Isus și ucenicii săi ies și se îndreaptă spre Muntele Măslinilor. În noul legământ stipulat cu Isus, îndemnurile celui vechi nu mai au nicio valoare. Euharistia ne face liberi. Omul nu mai este legat de Lege, ci are în el același Duh al Tatălui care îi conduce viața.

Pr. Albereto Maggi, Rocca, 1 mai 2017

Sursa: Rocca, nr. 09, 1 mai 2017, pag. 46-49, (trad.: Anton Ivanov).